De o săptămână sunt ţintuită de cea mai grea boală a omenirii, care-mi intunecă privirea, işi bate joc de conexiunile mele sinaptice (şi aşa reduse numeric), provoacă depresie şi lipsă de apetit (în toate domeniile), si cel mai greu, mă împiedică să socializez pe motiv de contagiune. Da, e ea - viroza respiratorie. Mi s-a spus că exagerez, că ochiul meu stâng, care lăcrimează nonstop şi este aidoma unei pere româneşti (mică, găunosă, şi care nu este niciodată cum pare) care a stat prea mult în soare, nu face decât sa-mi complimentenze şi să accentueze trasăturile puţin exotice. Degeaba exclami că de fapt el se închide şi suferă, iar că trăsături exotice nu înseamnă să ai un ochi rotund şi unul pe jumătate roşu şi inert dar care reuşeşte totuşi să cuprindă toată ura şi lamentările corpului. Iar nasul, la fel ca şi cel al lui Rudoph luminează prin noaptea înstelată şi se revarsă la fel ca şi cosiţle Cosânzenei în aştepterea partenerului.
Aşa că după o duzină de şerveţele consumate şi aruncate pe jos într-un mod simbolic de exprimare a frustrării pricinuite de faptul că lumea nu a stat pe loc şi nu a suferit cu mine, după mai multe căni de cafea care să reflecte poziţia mea privind dominaţia mogulilor de pliculeţe de ceai care au pus monopol pe piaţa lichidelor ce trebuiesc administrate la "boală" şi mai multe telefoane date cu noua mea voce sexi în care îmi anunţam apropiaţii că trebuie să-şi plătească scadenţele la bancă, asta pentru a expima profundul meu ..., bine, asta pentru amuzamentul propriu, am dat peste acest filmuleţ care m-a deprimat. Nu il recomand celor ca mine care preferă să stea în pat cu rolori de şerveţele în nas, să blesteme soarta, şi să aştepte o livrare specială de cartofi prăjiţi de la un admirator secret.
În rest, te învaţă că puterea e în tine, că atât timp cât îţi doreşti poţi să schimbi lumea şi percepţiile şi mai ales poţi să mergi mai departe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu