miercuri, 9 iunie 2010

Umori

Cuvantul era resimtit ca o durere in plex – insatisfactie cronica. Oare aceasta era arma inconstientului ei, cu care o ataca de fiecare data. Se uitase la Vicky, Cristina, Barcelona in mod obsesiv, incat uitase sa mai numere si de fiecare data aceasta remarca o durea adanc, o ranea, o zgaria, o marca, ii punea o stampila pe fruntea existentei; era ca si cum Penelope o spunea chiar pentru ea, ii era strict adresata iar in acea voce ragusita de enervare se impleteau ura si regretul.
Niciodata nu se uitase la filmele lui Woody Allen pentru ca acesta, cu obstinatie, juca in absolut fiecare dintre ele. Intotdeauna rolul principal si aproape intotdeauna un rol de Don Juan care era invers proportional cu infatisarea lui de functionar prafuit ascuns in spatele ochelarilor de tocilar care ii confereau un aer pervers asa cum il au toti libidinosii de care esti ferm convins ca in intimitate se imbraca in piele si se lasa biciuiti de femei platite cu ora sau ling pantofi rosii cu toc pana cand acestia isi pierdul luciul fiind impregnati de prea multa saliva. Mi se parea o tortura ca toate acele femei frumoase care ii erau alaturi in pelicula sa il atinga sa il sarute sau sa se prefaca perpelite de dorul lui. Oare cat trebuiau sa se prefaca acele maestre ale actoriei, cat trebuiau sa indure si cat trebuiau sa sacrifice. Mi le imaginam fugind la baie dupa fiecare scena unde indeplineau acelasi ritual sacru pe care il indeplinesc cu religiozitate si bulimicii care ofera wc-ului ofranda cea mai de pret care le este la indemana si anume o parte a umorilor si secretiilor organismului. Un ritual atat de frecvent incat corpul il invata pe de rost si il indeplineste singur, la intervale regulate, regurgitandu-si amintirile culinare si sucul gastric, trimitandu-le inapoi pe dosul gatlejului.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu