Mi-am promis că nu-ţi mai scriu. Dar la fel cum întarzii la toate intâlnirile, la fel de greu mi-e să mă ţin de promisiuni. Cu atât mai mult în nopţi ca aceasta când cireşele se storc de vlagă construind scări cu trepte de marmură spre zenit. Şi cu fiecare treaptă, stelele se transformă în licurici iar cireşele gălăgioase se înghesuie în galaxii lăptoase. Ne-am adăpostit împreună de atâtea ori când ploua cu sâmburi încât trupul tău părea întreg doar atunci când mă purtai la gât. Frunzele mâinilor tale m-au adăpostit de toate singurătăţile încât, pe ascuns, mi-am dezlegat vocea şi i-am dat voie să caute vântul care-ţi mângâie tâmplele. Ce degete îţi mângîie dealurile spatelui? Ce ochi îţi cântă la ureche? Cine îmi poartă dorurile şi crizele şi fricile? Cine rătăceşte iar şi iar în povestea buzelor tale?
Uitările mele se ruşinează şi ele la fiecare mângăiere, la fiecare vers, la fiecare amintire.
Poate e vina rosului de cireşe care luminează în nopţi ca aceastea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu